Agricultura egipteana a constituit intotdeauna baza economiei statului egiptean, caruia i-a asigurat bunastarea si prosperitatea. Cultivarea pamantului a facut posibile toate realizarile care au adus Egiptul intr-o pozitie de prim-plan intre natiunile antice. Piramidele, statuile colosale, templele, obeliscurile, adica intreaga mostenire pe care Egiptul a lasat-o omenirii, a fost cladita datorita agriculturii.
Cultura plantelor a fost conditionata de revarsarea anuala a Nilului, care iriga si fertiliza pamantul. La mijlocul lunii iulie, apele se revarsau si acopereau pamantul. De la jumatatea lui august pana la jumatatea lui septembrie, intreaga vale era inundata, avand aspectul unui lac lung si ingust. Apoi, apa incepea sa scada, iar la sfarsitul lunii octombrie se retragea definitiv, lasand solul umed, iar deasupra lui, un strat de aluviuni bogate in reziduuri organice si saruri minerale, ingrasaminte naturale de o calitate superioara. In urma, mai ramanea si apa stocata in bazine de acumulare, inconjurate de diguri artificiale, de la care porneau canale de irigatie.
In saptamanile care urmau retragerii apelor, se muncea intens in agricultura egipteana. Canalele si digurile care se infundasera cu namol, fusesera partial distruse ori luate de ape, trebuiau reparate sau reconstruite, deoarece erau esentiale pentru buna functionare a sistemului de irigatii. Lucrarile trebuiau terminate repede pentru ca sapatul, aratul si semantul erau mai usor de realizat cata vreme pamantul era inca moale si umed si nu intarit din cauza caldurii. Pamantul era lucrat permanent, iar operatiunile se succedau fara intrerupere. Dupa semanatul plantelor, terenurile erau din nou irigate pentru ca solul se usca, iar pentru aceasta se folosea apa din bazinele de acumulare, care ajungea pe ogoare prin canalele de irigatii. Cand plantele atingeau varsta maturitatii, era momentul recoltarii. Principalele produse cerealiere erau graul si orzul. Spicele erau taiate, adunate la marginea campului, puse in saci, cosuri sau plase mari si transportate pe arie. Aflata in apropierea satului, aria era un spatiu circular, cu pamant batatorit pe care erau imprastiate spicele ce urmau a fi treierate cu turmele de boi sau magari, ori batute cu betele pentru a separa boabele de paie. Ultima operatiune, cernerea, se desfasura tot pe arie. Graul batut era adunat in vase de lemn si vanturat. Astfel, partea mai grea cadea pe pamant, iar pleava era dusa de vant. Graul curat era pus in saci si apoi depozitat.
Cultura inului in agricultura egipteana era a doua ca importanta, dupa cea a graului si orzului. Inul putea fi cules in diferite perioade, in functie de utilizarea sa. Pentru fabricarea tesaturilor fine era mai bun inul nematurat complet, iar pentru confectionarea tesaturilor mai rezistente si aspre, a cosurilor, corzilor si plaselor, erau mai potrivite plantele mature. La recoltare, plantele nu se taiau, ci se smulgeau cu totul din pamant, flori, tulpina si flori. Radacinile erau lasate pe camp, iar tulpinile erau legate si duse pentru a fi curatate si tratate in vederea intrebuintarii lor viitoare. Semintele erau separate cu o unealta in forma de pieptene, dupa care o parte se pastra pentru insamantare iar alta, pentru prepararea medicamentelor si extragerea uleiului.
O alta ramura de baza a agriculturii egiptene era viticultura. In august si septembrie, cand era vremea recoltei, ciorchinii erau culesi cu mana si transportati in cosuri de trestie pana la un bazin mare din lemn sau piatra, unde erau striviti cu picioarele de cinci sau sase oameni. Sucul astfel rezultat se scurgea intr-un vas prin niste gauri ale bazinului, iar resturile ramaneau pe fundul acestuia. In continuare, mustul era pus in vase de argila, unde se limpezea si fermenta in mod natural. In sfarsit, vinul obtinut se depozita in amfore care se sigilau si pe care se nota locul si anul fabricatiei. Amforele erau apoi puse la pastrare, mai putin cele cu vin destinat consumului imediat.
Agricultura egipteana nu a fost intotdeauna ocolita de calamitati. In Cartea Iesirii din Vechiul Testament, se povesteste de furtuni puternice, urmate de invazii de lacuste care distrugeau recoltele, lasandu-l pe agricultor complet neputincios in fata acestor dezastre. De asemenea, pasarile care zburau pe deasupra campurilor cultivate, in cautare de hrana, produceau pagube insemnate, ca si turmele de animale, care pasteau pe pajistile din apropiere si uneori, cand nu erau suficient de bine supravegheate, intrau si pe ogor. Toate aceste evenimente faceau ca in anumiti ani, recoltele sa fie foarte slabe, iar populatia sa sufere de foame.
Pe langa cultivarea cerealelor si a plantelor tehnice, alte ocupatii specifice precum cresterea animalelor, pescuitul si vanatoarea vin sa completeze tabloul general al agriculturii egiptene. Pastorii aduceau vitele pe terenul umed din jurul mlastinilor unde iarba crestea viguroasa. Ei traiau in apropierea mlastinilor impreuna cu animalele, iar noaptea se adaposteau intr-o coliba de trestie. Se deplasau continuu pentru a duce vitele la pascut si le supravegheau cu atentie, pentru ca orice pierdere atragea sanctiuni foarte dure. In ceea ce priveste pescuitul, se folosea undita, harponul, varsa sau plasa de nuiele. Pentru obtinerea unor rezultate mai bune, se utiliza un navod manuit de mai multi oameni. O parte din pestii capturati, era dusa la piata cea mai apropiata iar o alta, era oferita stapanului; cea mai mare parte, insa, era conservata si se consuma in perioada cand nu se putea pescui. Pentru vanatoare, se foloseau capcane cu lat, sau plase mari, actionate prin miscari bruste sau tragere.
Taranul era platit in natura, insa cantitatea de produse era suficienta doar pentru a-i asigura supravietuirea. Taxele erau foarte mari, iar cei care nu reuseau sa le achite erau aspru pedepsiti, impreuna cu familiile lor. Insa cel mai greu de suportat erau corvezile, munci obligatorii si neplatite, efectuate in serviciul statului. Taranii puteau fi oricand recrutati pentru a desfasura activitati precum construirea si intretinerea drumurilor, canalelor si digurilor, ridicarea edificiilor, a templelor, piramidelor sau pentru indatoriri militare, lucrari in mine si cariere, atunci cand forta de munca era insuficienta.
Cultura plantelor a fost conditionata de revarsarea anuala a Nilului, care iriga si fertiliza pamantul. La mijlocul lunii iulie, apele se revarsau si acopereau pamantul. De la jumatatea lui august pana la jumatatea lui septembrie, intreaga vale era inundata, avand aspectul unui lac lung si ingust. Apoi, apa incepea sa scada, iar la sfarsitul lunii octombrie se retragea definitiv, lasand solul umed, iar deasupra lui, un strat de aluviuni bogate in reziduuri organice si saruri minerale, ingrasaminte naturale de o calitate superioara. In urma, mai ramanea si apa stocata in bazine de acumulare, inconjurate de diguri artificiale, de la care porneau canale de irigatie.
In saptamanile care urmau retragerii apelor, se muncea intens in agricultura egipteana. Canalele si digurile care se infundasera cu namol, fusesera partial distruse ori luate de ape, trebuiau reparate sau reconstruite, deoarece erau esentiale pentru buna functionare a sistemului de irigatii. Lucrarile trebuiau terminate repede pentru ca sapatul, aratul si semantul erau mai usor de realizat cata vreme pamantul era inca moale si umed si nu intarit din cauza caldurii. Pamantul era lucrat permanent, iar operatiunile se succedau fara intrerupere. Dupa semanatul plantelor, terenurile erau din nou irigate pentru ca solul se usca, iar pentru aceasta se folosea apa din bazinele de acumulare, care ajungea pe ogoare prin canalele de irigatii. Cand plantele atingeau varsta maturitatii, era momentul recoltarii. Principalele produse cerealiere erau graul si orzul. Spicele erau taiate, adunate la marginea campului, puse in saci, cosuri sau plase mari si transportate pe arie. Aflata in apropierea satului, aria era un spatiu circular, cu pamant batatorit pe care erau imprastiate spicele ce urmau a fi treierate cu turmele de boi sau magari, ori batute cu betele pentru a separa boabele de paie. Ultima operatiune, cernerea, se desfasura tot pe arie. Graul batut era adunat in vase de lemn si vanturat. Astfel, partea mai grea cadea pe pamant, iar pleava era dusa de vant. Graul curat era pus in saci si apoi depozitat.
Cultura inului in agricultura egipteana era a doua ca importanta, dupa cea a graului si orzului. Inul putea fi cules in diferite perioade, in functie de utilizarea sa. Pentru fabricarea tesaturilor fine era mai bun inul nematurat complet, iar pentru confectionarea tesaturilor mai rezistente si aspre, a cosurilor, corzilor si plaselor, erau mai potrivite plantele mature. La recoltare, plantele nu se taiau, ci se smulgeau cu totul din pamant, flori, tulpina si flori. Radacinile erau lasate pe camp, iar tulpinile erau legate si duse pentru a fi curatate si tratate in vederea intrebuintarii lor viitoare. Semintele erau separate cu o unealta in forma de pieptene, dupa care o parte se pastra pentru insamantare iar alta, pentru prepararea medicamentelor si extragerea uleiului.
O alta ramura de baza a agriculturii egiptene era viticultura. In august si septembrie, cand era vremea recoltei, ciorchinii erau culesi cu mana si transportati in cosuri de trestie pana la un bazin mare din lemn sau piatra, unde erau striviti cu picioarele de cinci sau sase oameni. Sucul astfel rezultat se scurgea intr-un vas prin niste gauri ale bazinului, iar resturile ramaneau pe fundul acestuia. In continuare, mustul era pus in vase de argila, unde se limpezea si fermenta in mod natural. In sfarsit, vinul obtinut se depozita in amfore care se sigilau si pe care se nota locul si anul fabricatiei. Amforele erau apoi puse la pastrare, mai putin cele cu vin destinat consumului imediat.
Agricultura egipteana nu a fost intotdeauna ocolita de calamitati. In Cartea Iesirii din Vechiul Testament, se povesteste de furtuni puternice, urmate de invazii de lacuste care distrugeau recoltele, lasandu-l pe agricultor complet neputincios in fata acestor dezastre. De asemenea, pasarile care zburau pe deasupra campurilor cultivate, in cautare de hrana, produceau pagube insemnate, ca si turmele de animale, care pasteau pe pajistile din apropiere si uneori, cand nu erau suficient de bine supravegheate, intrau si pe ogor. Toate aceste evenimente faceau ca in anumiti ani, recoltele sa fie foarte slabe, iar populatia sa sufere de foame.
Pe langa cultivarea cerealelor si a plantelor tehnice, alte ocupatii specifice precum cresterea animalelor, pescuitul si vanatoarea vin sa completeze tabloul general al agriculturii egiptene. Pastorii aduceau vitele pe terenul umed din jurul mlastinilor unde iarba crestea viguroasa. Ei traiau in apropierea mlastinilor impreuna cu animalele, iar noaptea se adaposteau intr-o coliba de trestie. Se deplasau continuu pentru a duce vitele la pascut si le supravegheau cu atentie, pentru ca orice pierdere atragea sanctiuni foarte dure. In ceea ce priveste pescuitul, se folosea undita, harponul, varsa sau plasa de nuiele. Pentru obtinerea unor rezultate mai bune, se utiliza un navod manuit de mai multi oameni. O parte din pestii capturati, era dusa la piata cea mai apropiata iar o alta, era oferita stapanului; cea mai mare parte, insa, era conservata si se consuma in perioada cand nu se putea pescui. Pentru vanatoare, se foloseau capcane cu lat, sau plase mari, actionate prin miscari bruste sau tragere.
Taranul era platit in natura, insa cantitatea de produse era suficienta doar pentru a-i asigura supravietuirea. Taxele erau foarte mari, iar cei care nu reuseau sa le achite erau aspru pedepsiti, impreuna cu familiile lor. Insa cel mai greu de suportat erau corvezile, munci obligatorii si neplatite, efectuate in serviciul statului. Taranii puteau fi oricand recrutati pentru a desfasura activitati precum construirea si intretinerea drumurilor, canalelor si digurilor, ridicarea edificiilor, a templelor, piramidelor sau pentru indatoriri militare, lucrari in mine si cariere, atunci cand forta de munca era insuficienta.